Sursă: Gazetadambovitei.ro
Într-o vreme și o societate unde celebrăm cu fast dispariția treptată a tuturor granițelor – geografice, morale, biologice, tehnologice – o relectură profană a narațiunii biblice a Genezei îmi impune o corecție neașteptat de politică: Dumnezeu nu a creat spațiul. El a creat limite.
Citește și: Seara de Carte revine la Târgoviște pentru iubitorii de lectură
Și tocmai pentru că universul se bazează pe aceste despărțiri, aceste separări și aceste interdicții, ființele umane pot exista, acționa și se pot numi libere. Ce se întâmplă, atunci, când omenirea, în intoxicația sa cu putere, pretinde că abolește toate limitele? Departe de a cuceri spațiul infinit, ea se aruncă într-un vid fără fund.
Ce înseamnă încălcarea limitelor?
Încălcarea limitelor nu eliberează, ci ne privează de spațiu. Iar o ființă umană fără spațiu este o ființă umană fără libertate, un sclav nenorocit, rătăcind în haos. În primul capitol din Geneza observăm o anomalie metafizică: verbul „a crea” este folosit pentru cer, pământ, animale și omenire. Dar pentru spațiu, nimic.
- Dumnezeu nu spune niciodată: „Să fie spațiu!”
- El spune: „Să fie lumină”, apoi separă lumina de întuneric.
- Primul act al creației nu este, așadar, o expansiune, ci o delimitare.
Geneza și conceptul de spațiu
În a doua zi, Dumnezeu a stabilit o diafragmă între apele superioare și cele inferioare. În a treia zi, El a poruncit apelor să se adune „într-un singur loc” pentru ca uscatul să poată apărea. Întregul edificiu cosmic nu este construit prin adăugarea de materie, ci prin arhitectura subtilă a separării.
Astfel, spațiul nu apare ca un recipient gol preexistent, ci ca o consecință a graniței. Spațiul este ceea ce se află între pereți. Fără pereți, nu există „între”. La Kant, spațiul este o formă a priori a sensibilității. Dar Geneza merge mai departe și ne învață că este o formă a priori a interdicției.