Sursă: Gazetadambovitei.ro
Într-o serie de poezii dedicate lunii august, Liviu Antonescu abordează teme profunde legate de bătrânețe și uitare. Autorul reflectează asupra sentimentului de neliniște și confuzie care vine odată cu înaintarea în vârstă, folosind un ton umoristic și autoironic.
Citește și: Seara de Carte revine la Târgoviște pentru iubitorii de lectură
Antonescu își amintește de Ludwig Wittgenstein, care, deși a călătorit în orașe celebre precum Viena și Londra, nu s-a simțit niciodată acasă. Această idee este amplificată prin descrierea zilelor tăcute și a nopților mute, în care frica și incertitudinea își fac simțită prezența.
Ce ne învață bătrânețea?
Autorul subliniază că bătrânețea nu se manifestă brusc, ci se instalează treptat, fără a cere permisiunea. Antonescu povestește cum a început să caute lucruri pe care le avea deja, cum ar fi ochelarii sau telefonul, și cum, în loc să se bucure de viață, se simte adesea pierdut în propria casă.
- „Bătrânețea nu sună la ușă, ci își face buletin pe adresa mea.”
- „Organismul meu nu mai funcționează pe vitamine, ci pe trosnituri.”
- „Memoria este o artistă de avangardă.”
Umorul ca antidot
Antonescu afirmă că, deși bătrânețea vine cu provocări, are și un talent special: transformă dramele în glume. El sugerează că, în loc să râdem de bătrâni, ar trebui să râdem împreună cu ei, recunoscând astfel umorul care poate apărea din experiențele de viață.
În final, autorul ne amintește că bătrânețea nu este un dușman, ci o parte naturală a vieții, care ne învață să apreciem fiecare moment și să ne bucurăm de umorul pe care îl aduce.